În
concediu (1): Cum să ajungi în Retezat. Chiar dacă, iartă-mă Doamne, pe „Drumul
dracului”!!!
Ani de zile am tot fost înjurat. Unii m-or
trimis direct la mami meu, alţii or avut ceva de comentat vizavi de tati meu,
următorii pe listă s-or legat de neamurile de prima spiţă, iar cei mai slabi de
înger m-or trimis undeva la dracu’!
No! Oameni răi. Da’ io îs ascultător. Aşa că,
în cele din urmă, m-am dus. Nu chiar la dracu’, ci pe drumul lui. „Drumul
dracului”... Adică DJ 666. Mai precis un drum judeţean din Hunedoara, care
leagă celebra localitate Merişor de nu mai puţin celebra aşezare Dealu Babii. Şi
cum mie mi-e frică să merg singur pe asemenea poteci, am păcălit două persoane mai
evlavioase să vie cu mine. Pe Radu şi pe Clau. Care, la rândul lor, m-or
fraierit şi ei pe mine şi, în loc de nişte tămâie şi-o „Biblie”, or mai adus
doi biciclişti cu ei. Pe Alexandru şi pe Alina. Alexandru are 13 ani. Alina,
invers. Adică, vreo 31. Bine, arată tot de 13, dar asta e altă poveste, pe care
o să v-o povestească, dacă vrea, bărbat-su, Florin. Io m-am trezit cu Clau
că-mi zice: „Suntem cinci!”... În loc de trei. Când mi-am revenit din leşin, am
dat să respir. Nu m-or lăsat. Mi-or mai tras o măciucă în moalele capului să mă
liniştească. Ea şi Radu. Şi or zis că mergem toţi cu trenul!!!
Am refuzat oferta şi le-am zis să meargă
singuri. Că pe mine mă duce Bunicu cu maşina. Imediat, Radu o găsit soluţia şi
l-o fraierit pe nea Aurel. Socru’ lui. Un fel de „Tati meu” a lu’ Clau, cum ar
veni. Aşa că urma să ne coordonăm mai ceva ca nemţii după ceasornice elveţiene
şi să ne întâlnim la oră relativ fixă fie pe drum, fie la capătul lui. Io am
ajuns în Merişor pe la 14.35. Ei au ajuns instantaneu după. La 15.45.
Cum era capăt de drum de drac, până o venit
Radu io am căzut de două ori în noroi încercând să pun pe picioare roţile
bicicletei. A treia căzătură n-a mai avut loc deoarece am renunţat la idee şi
am proptit biciclomobilul de-un gard. Apoi m-am uitat senin la maşinoaiele ălea
mari de cară pietriş şi asfalt pe drumuri. Că DJ 666 e în plină modernizare,
cică. Creştea inima în mine când vedeam şoferii cum muncesc cu drag în folosul
patriei şi se uită urât la mine că le încurcam circulaţia...
Debarcarea întârziaţilor a fost extrem de
rapidă şi eficientă. La 16.14 Radu izbândise deja în lupta cu două beri reci.
Bine, între timp mi-o repus şi mie pe linia de plutire bicicleta, o refăcut din
bucăţi bicicleta Alinei, a pupat-o pe Clau de trei ori şi o aranjat bagajele
cum trebuie. Aşa că, după câteva secunde de efuziune sentimentală între Clau şi
tati ei, am plecat cu elan din Merişor pe „drumul dracului”. Fix la 16.15... La
16.25 făceam primul popas de hidratare, în timp ce maşinoaiele portocalii (bineeee,
erau şi unele de-un albastru indefinit) treceau pe lângă noi cu şoferi care
rânjeau. Cinci minute pauză, apoi iar zece minute de pedalat. Apoi... cam încă
10 minute de împins la ţoacle, până la al doilea popas. Bine, în afară de Radu,
care pedala nonşalant pe lângă noi.
De aici înainte şirul popasurilor s-a pierdut.
Pentru că s-au succedat cu repeziciune. Dar să fim înţeleşi: nu (doar) din
cauza pantei şi a pistei de rulare. Lumea vedea brusc tot felul de izvoare şi
pârâiaşe exact unde era panta mai dură; cele mai faine cadre de imortalizat cu
aparatele foto erau cam la mijlocul pantelor; zmeura creştea haotic, taman unde
se aşteptau mai puţin fetele şi mai că le făcea să intre cu bicicletele în
tufe; bolovani mari şi zgrunţuroşi răsăreau brusc şi diabolic direct în faţa
roţilor; Radu, care zburda la deal cu ţoacla lui Bogdan, s-o oprit să-şi
regleze vitezometru... Aşa că, am ajuns într-un final în pas. În culme. În şa.
Cum vreţi să-i ziceţi.
Acolo era raiul, după mine. Eram în Retezat şi
vedeam şi valea Streiului şi valea Jiului, că stăteam cu fundurile direct pe un
picior de faţă de deal ce cobora din capul Retezatului. Mă rog, cu ocolişurile
şi urcuşurile de rigoare, dar no! După ăilalţi, cică nu. Din cauză că (enumăr):
1) eram pe „drumul dracului”; 2) nu aveam loc de campare ca pe gazonul de pe
Arena Naţională deoarece buruienile din jur nu erau cosite; 3) bătea vântul
rău; 4) fiind zmeură, riscau fetele care haliseră aşa ceva să devină infidele
şi să le pupe ursu’; 5) nişte stâlpi de înaltă tensiune îşi zumzăiau cablurile
fix pe deasupra; 6) norii păreau teribili de ameninţători din toate părţile pe
care le zăream. Cred că oamenii or mai avut şi alte argumente, dar nu mi le-or
mai zis, ca să nu mă umilească.
Trist şi abătut, am acceptat să mergem mai
departe, nu înainte de a le atrage atenţia că locuri de campare mai faine şi
libere ca ăla n-o să găsim... I-am lăsat să plece înainte, ca să-mi pot şterge
lacrimile în voie... După cinci minute i-am ajuns, că se împotmoliseră în primele
noroaie serioase, nu ca şi caricaturile de nămoluri prin care merseserăm până
atunci. Mi-am şters iarăşi lacrimile. De data asta de râs. Şi le-am făcut poze
cum mergeau prin nămol. Parcă eram la un fel de Techirghiol în pantă. Cel mai
tare moment a fost când, într-o curbă la 90 de grade (posibil şi Celsius, că
fierbea sângele în noi de la atâta efort), în timp ce noi coboram pe lângă
biciclete împingând de ele prin noroaie, un nene urca cu un fel de maşină
hibrid, cu remorcă după ea, prin mlaştina aia puturoasă numită DJ 666!!!
No! Şi într-un final, după multă coborâre, am
ajuns în Dealu Babii. Ăştia ai mei mai că voiau să se mai ducă, că-i prinsese febra
coborârii. Cred că-i muşcase un fel de ţânţar local. S-ar fi dus să campeze
direct în centrul ditamai municipiului Vulcan. Dar i-am oprit. Am zis stop, că
doar parcursesem 4,9 km în 3,5 ore. Era suficient. Şi m-am dat jos de pe
bicicletă, că tocmai văzuzem o grădină propice pentru înnoptat. Am bătut într-o
poartă şi, după ce-am scpăat de-o bestie de câine în vârstă de vreo două luni
jumate, am ajuns să vorbesc cu stăpânii. Stăpânii câinelui, nu ai grădinei.
Până ce-am ajuns să negociez la sânge şi să jur pe roşu că suntem oameni buni,
n-am avut ce discuta. Apoi, gata, i-am cucerit. Ne-am pus corturile şi ne
pregăteam de înnoptare. Fetele erau fericite. Alexandru la fel. Eu şi Radu nu.
Că l-am întrebat pe nea Tibi, vecinu’ de peste drum cum ar veni, dacă e vreun
magazin în sat. O zis că nu... Aşa că am beut ălea două beri calde cărate cu
noi de câteva zile din Cheile Cernei (Cerna de Hunedoara!!!) şi ne-am resemnat
cu idea că viaţa e naşpa, la munte, ca ciclist însetat, în România... Ce m-a
consolat era faptul că dormeam, relativ şi asta, cu-un picior în Retezat!
(va
urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu