50 de minute la Vatra Dornei
Apărut în Dilema veche, anul XI, nr. 546, 31 iulie - 6 august 2014.
Informaţii seci, nu neapărat necesare
Din Cluj-Napoca spre Botoşani, cursele auto circulă rar şi nefiresc de
goale. Drumul e lung, vorba cântecului cu vers contemporan, iar pentru un şofer
singur pe un mijloc de transport în comun imposibil de parcurs dintr-o bucată
fără încălcarea legii. Aşa că, după aproximativ patru ore de mers, pasagerii
sunt debarcaţi pentru vreun ceas la Vatra Dornei. Renumită staţiune din
România, botezată prin pliantele de prezentare şi „Perla Bucovinei”, ea
beneficiază pe timp de iarnă de una dintre cele mai lungi pârtii de schi din
ţară, de vreo trei kilometri lungime. E vorba de Dealul Negru, a doua din ţară
după Drumul Roşu. Interesant şi colorat podium.
Însă, pe tot timpul anului se pot face, se pare, multe alte lucruri în
Vatra Dornei. De la drumeţii montane la tratarea de zeci de afecţiuni datorită
apelor minerale carbogazoase sau a izvoarelor termale, bicarbonatate, calcice,
magnezice şi sulfuroase... Cel puţin aşa zice site-ul oficial. În plus,
bonusurile-bonusurilor, sau bonus de bonus, se pot face călătorii cu bicicleta,
ture de rafting şi zboruri cu parapanta. Pe lângă multe altele.
Prima impresie: autogara
Din păcate, eu am ajuns la Vatra Dornei doar ca turist ocazional. Iar
timpul efectiv avut la dispoziţie pentru a mă impregna cu atmosfera staţiunii a
fost de 50 de minute, cât m-a dat jos din autobuz şoferul. Primul şoc: mizeria,
pustietatea, sărăcia degajată de atmosfera din jurul autogării şi de autogara
în sine. Nimic nu dă impresia că e vorba de o staţiune în care să-ţi doreşti cu
adevărat să-ţi petreci vacanţele. Ziduri coşcovite, geamuri nespălate de
încăperi nefolosite, cu abţibilde decolorate de soare pe care scrie mare „Fratelo”,
trotuare şi zonă de rulare pentru autocare care arată ca după război, iarbă
verde crescând printre crăpături gri şi dezolante, nişte oameni ai străzii
lângă două cărucioare de ălea vechi, pline cu cartoane.
În jurul autogării, dezolarea e tot la ea acasă. O parcare haotică, cu zeci
de maşini ale localnicilor prăfuite de praful de drumuri. O staţie de taxi, cu
două taxiuri lipsite până şi de şoferi, căci oamenii se odihneau plictisiţi pe
nişte terase din apropiere, triste şi umbrite. Dincolo de autogară o clădire
venerabilă cu unele ţigle căzute de pe acoperiş: „Administratia Pietei”, sau a
„plângerii” cum ar veni!!! Dar n-am văzut pe nicăieri vreo copie după opera lui
Michelangelo. Doar coşuri de gunoi sparte şi goale, căci gunoiul zace pe la
colţuri de clădiri, şi indicatoare absurde pentru un turist, prinse cu sârme de
toţi stâlpii iviţi în cale. Cel mai des îţi sar în ochi indicatoarele spre „APIA”. Nu lipsesc
nici cele de genul spre „NOU VOPSIT REPARAT HAINE PIELE”, „PĂSTRĂVĂRIA
DULGHERU”, „FRIZERIE COAFOR”... Într-un
final, în toiul verii dai şi de nişte indicatoare turistice: spre „Pârtia Veveriţa”
şi spre „Patinoar”... Să mă ierte oamenii locului. Nu-i vina lor. Aşa arată
„porţile de intrare” în staţiunile turistice de pe la noi. Sau, mă rog! E şi vina
lor, că ei şi-au ales primarii.
Clădiri, ruine, jmecheraşi
Peste dezolarea de la nivelul solului, uneori poţi fotografia şi adevărate
bijuterii arhitectonice. Din anumite unghiuri şi cu o lumină corespunzătoare,
plus o editare foto indispensabilă, s-ar putea scoate şi vederi cu Vatra
Dornei. Oricum, bănuiesc că ele există deja. Prima e „Gara Băi”... Apoi clădirea
pe care tronează acum un banner cu „Casa Dorneană” şi o reclamă kitchioasă la
un casino numit, cum altfel, „Vegas”... Câteva hoteluri comuniste
neconformiste... Biserica...
Doar că până să ajungi la biserică şi la parcul cu aleile burduşite de
busturi de personalităţi, trebuie să treci de un camion de curierat rapid şi de
o jegoşenie de maşină second pe care-şi sprijină fundul doi răzeşi în blugi, cu
capul chel şi bicepşi în exces, debordând prin tricourile mulate... „Ia fă-ne
şi nouă o poză să ne dai la ziar!!!”... Invitaţia sună mai mult a ameninţare,
aşa că le spui că nu eşti de la ziar şi nu-i mai fotografiezi. Rânjind, te lasă
să treci pe trotuarul strâmnt şi apoi pleacă. Unul din ei şchipătând. Se duc de
vorbesc cu poliţiştii din maşina de patrulare ce tocmai îşi fac din nou apariţia
pe străduţa din faţă. Poliţiştii le zâmbesc lor şi se uită urât după tine... Nu
de alta, dar te-or ginit că tocmai ai fotografiat cazinoul „Vegas”, un
supermarket vopsit în portocaliu, o fântâna arteziană fără apă dar plină de
buruieni, placa de marmură de pe un zid de cărămidă pe care scrie „Imobil
construit în 1936 de poetul LUCIAN BLAGA inaugurat în prezenţa voievodului
Mihai”, un magazin desfinţat de „P ESE AUTO” şi un maidanez care se uită galeş
la o „Langoşerie”...
După biserică, parc şi statui, dacă vrei să te întorci la drumul pe care ai
venit, ochii îţi cad pe o ruină. Posibil să fie şi în reconstrucţie, că are
folii negre de plastic în loc de geamuri pe la spate. În faţă e o prelată din
aia transparentă care imită faţade istorice. Pe acoperiş cresc arbori în
devenire. Acum sunt doar nişte arbuşti. Pe una dintre laturi prelata s-a
prăbuşit şi nici scara de beton curat cu balustrade de lemn putrezit nu-ţi
inspiră încredere.
Peste Dorna şi-napoi
Clădiri interesante mai vezi de jur împrejur. Dar o iei spre „Gara Băi”, că-s numai 150 de metri. Treci un
podeţ pietonal peste Dorna. Nu-ţi îndrepta privirile spre stânga că vezi un
pasaj subteran cu balustrade rupte şi plin de gunoaie. Eventual şi de alte cele.
O iei spre gară şi traversezi calea ferată. La intrare vezi placa: „Vatra
Dornei Băi”. În spatele ei, aliniate, toate celelalte: ceasul nelipsit din toate
gările, indicatoarele spre wc-ul cu plată, informaţii, bagaje şi vreo două
sereleuri ce dau suc prin gemuleţe minuscule...
Cel puţin în gară e curat. Coşuri de gunoi vechi, albastre, de tablă,
tronează lângă coşuri noi dar deja învechite de plastic. Din acelea pentru
gunoi sortat, dar pe care nu-l sortează nimeni în România... 20 de trenuri trec
prin „Vatra Dornei Băi” în fiecare zi. Mult mai puţine trenuri trec prin gară
decât autobuze prin autogară. De aceea bănuiesc că locul arată şi mult mai
îngrijit. După ce treci de gară, peronul pare o alee de parc. Dale, băncuţe,
verdeaţă... Doar linia de cale ferată te anunţă că eşti într-un spaţiu
comunitar diferit.
Dar deja timpul se scurge şi
fugi îndărăt spre autogară. O ultimă oprire la un „Supermarket” care s-o
deschis într-o clădire ce pare părăsită pe care tronează două inscripţii:
„Piese auto” şi „Disco Club OK”. Revii urgent la „Fratelo” şi te duci la budă.
Care nu-i în fundul curţii... Mai bine ar fi, că nu toată lumea poate să-ţi
ţină respiraţia pentru mult timp! Oricum nu contează, căci până la Suceava e
drum lung.
