Se afișează postările cu eticheta reportaj. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta reportaj. Afișați toate postările

2014/08/04

Reportaje (33)

50 de minute la Vatra Dornei



Apărut în Dilema veche, anul XI, nr. 546, 31 iulie - 6 august 2014.
 
Informaţii seci, nu neapărat necesare
Din Cluj-Napoca spre Botoşani, cursele auto circulă rar şi nefiresc de goale. Drumul e lung, vorba cântecului cu vers contemporan, iar pentru un şofer singur pe un mijloc de transport în comun imposibil de parcurs dintr-o bucată fără încălcarea legii. Aşa că, după aproximativ patru ore de mers, pasagerii sunt debarcaţi pentru vreun ceas la Vatra Dornei. Renumită staţiune din România, botezată prin pliantele de prezentare şi „Perla Bucovinei”, ea beneficiază pe timp de iarnă de una dintre cele mai lungi pârtii de schi din ţară, de vreo trei kilometri lungime. E vorba de Dealul Negru, a doua din ţară după Drumul Roşu. Interesant şi colorat podium.
Însă, pe tot timpul anului se pot face, se pare, multe alte lucruri în Vatra Dornei. De la drumeţii montane la tratarea de zeci de afecţiuni datorită apelor minerale carbogazoase sau a izvoarelor termale, bicarbonatate, calcice, magnezice şi sulfuroase... Cel puţin aşa zice site-ul oficial. În plus, bonusurile-bonusurilor, sau bonus de bonus, se pot face călătorii cu bicicleta, ture de rafting şi zboruri cu parapanta. Pe lângă multe altele.

Prima impresie: autogara
Din păcate, eu am ajuns la Vatra Dornei doar ca turist ocazional. Iar timpul efectiv avut la dispoziţie pentru a mă impregna cu atmosfera staţiunii a fost de 50 de minute, cât m-a dat jos din autobuz şoferul. Primul şoc: mizeria, pustietatea, sărăcia degajată de atmosfera din jurul autogării şi de autogara în sine. Nimic nu dă impresia că e vorba de o staţiune în care să-ţi doreşti cu adevărat să-ţi petreci vacanţele. Ziduri coşcovite, geamuri nespălate de încăperi nefolosite, cu abţibilde decolorate de soare pe care scrie mare „Fratelo”, trotuare şi zonă de rulare pentru autocare care arată ca după război, iarbă verde crescând printre crăpături gri şi dezolante, nişte oameni ai străzii lângă două cărucioare de ălea vechi, pline cu cartoane.
În jurul autogării, dezolarea e tot la ea acasă. O parcare haotică, cu zeci de maşini ale localnicilor prăfuite de praful de drumuri. O staţie de taxi, cu două taxiuri lipsite până şi de şoferi, căci oamenii se odihneau plictisiţi pe nişte terase din apropiere, triste şi umbrite. Dincolo de autogară o clădire venerabilă cu unele ţigle căzute de pe acoperiş: „Administratia Pietei”, sau a „plângerii” cum ar veni!!! Dar n-am văzut pe nicăieri vreo copie după opera lui Michelangelo. Doar coşuri de gunoi sparte şi goale, căci gunoiul zace pe la colţuri de clădiri, şi indicatoare absurde pentru un turist, prinse cu sârme de toţi stâlpii iviţi în cale. Cel mai des îţi sar  în ochi indicatoarele spre „APIA”. Nu lipsesc nici cele de genul spre „NOU VOPSIT REPARAT HAINE PIELE”, „PĂSTRĂVĂRIA DULGHERU”, „FRIZERIE COAFOR”...  Într-un final, în toiul verii dai şi de nişte indicatoare turistice: spre „Pârtia Veveriţa” şi spre „Patinoar”... Să mă ierte oamenii locului. Nu-i vina lor. Aşa arată „porţile de intrare” în staţiunile turistice de pe la noi. Sau, mă rog! E şi vina lor, că ei şi-au ales primarii.

Clădiri, ruine, jmecheraşi
Peste dezolarea de la nivelul solului, uneori poţi fotografia şi adevărate bijuterii arhitectonice. Din anumite unghiuri şi cu o lumină corespunzătoare, plus o editare foto indispensabilă, s-ar putea scoate şi vederi cu Vatra Dornei. Oricum, bănuiesc că ele există deja. Prima e „Gara Băi”... Apoi clădirea pe care tronează acum un banner cu „Casa Dorneană” şi o reclamă kitchioasă la un casino numit, cum altfel, „Vegas”... Câteva hoteluri comuniste neconformiste... Biserica...
Doar că până să ajungi la biserică şi la parcul cu aleile burduşite de busturi de personalităţi, trebuie să treci de un camion de curierat rapid şi de o jegoşenie de maşină second pe care-şi sprijină fundul doi răzeşi în blugi, cu capul chel şi bicepşi în exces, debordând prin tricourile mulate... „Ia fă-ne şi nouă o poză să ne dai la ziar!!!”... Invitaţia sună mai mult a ameninţare, aşa că le spui că nu eşti de la ziar şi nu-i mai fotografiezi. Rânjind, te lasă să treci pe trotuarul strâmnt şi apoi pleacă. Unul din ei şchipătând. Se duc de vorbesc cu poliţiştii din maşina de patrulare ce tocmai îşi fac din nou apariţia pe străduţa din faţă. Poliţiştii le zâmbesc lor şi se uită urât după tine... Nu de alta, dar te-or ginit că tocmai ai fotografiat cazinoul „Vegas”, un supermarket vopsit în portocaliu, o fântâna arteziană fără apă dar plină de buruieni, placa de marmură de pe un zid de cărămidă pe care scrie „Imobil construit în 1936 de poetul LUCIAN BLAGA inaugurat în prezenţa voievodului Mihai”, un magazin desfinţat de „P ESE AUTO” şi un maidanez care se uită galeş la o „Langoşerie”...
După biserică, parc şi statui, dacă vrei să te întorci la drumul pe care ai venit, ochii îţi cad pe o ruină. Posibil să fie şi în reconstrucţie, că are folii negre de plastic în loc de geamuri pe la spate. În faţă e o prelată din aia transparentă care imită faţade istorice. Pe acoperiş cresc arbori în devenire. Acum sunt doar nişte arbuşti. Pe una dintre laturi prelata s-a prăbuşit şi nici scara de beton curat cu balustrade de lemn putrezit nu-ţi inspiră încredere.

Peste Dorna şi-napoi
Clădiri interesante mai vezi de jur împrejur. Dar o iei spre „Gara Băi”, că-s numai 150 de metri. Treci un podeţ pietonal peste Dorna. Nu-ţi îndrepta privirile spre stânga că vezi un pasaj subteran cu balustrade rupte şi plin de gunoaie. Eventual şi de alte cele. O iei spre gară şi traversezi calea ferată. La intrare vezi placa: „Vatra Dornei Băi”. În spatele ei, aliniate, toate celelalte: ceasul nelipsit din toate gările, indicatoarele spre wc-ul cu plată, informaţii, bagaje şi vreo două sereleuri ce dau suc prin gemuleţe minuscule...
Cel puţin în gară e curat. Coşuri de gunoi vechi, albastre, de tablă, tronează lângă coşuri noi dar deja învechite de plastic. Din acelea pentru gunoi sortat, dar pe care nu-l sortează nimeni în România... 20 de trenuri trec prin „Vatra Dornei Băi” în fiecare zi. Mult mai puţine trenuri trec prin gară decât autobuze prin autogară. De aceea bănuiesc că locul arată şi mult mai îngrijit. După ce treci de gară, peronul pare o alee de parc. Dale, băncuţe, verdeaţă... Doar linia de cale ferată te anunţă că eşti într-un spaţiu comunitar diferit.
Dar deja timpul se scurge şi fugi îndărăt spre autogară. O ultimă oprire la un „Supermarket” care s-o deschis într-o clădire ce pare părăsită pe care tronează două inscripţii: „Piese auto” şi „Disco Club OK”. Revii urgent la „Fratelo” şi te duci la budă. Care nu-i în fundul curţii... Mai bine ar fi, că nu toată lumea poate să-ţi ţină respiraţia pentru mult timp! Oricum nu contează, căci până la Suceava e drum lung.

Reportaje (32)

Când îl mai sărbătorim pe Iancu?


Apărut în Dilema veche, anul XI, nr. 542, 3-9 iulie 2014.

Anul acesta se împlineşte, se pare, o cifră rotundă de la naşterea lui Avram Iancu. 190 de ani, spun unii. Alţii ar zice că doar 186, dar asta e altă poveste care aruncă perdele de fum în jurul naşterii sale. Cifra oficială rămâne totuşi 1824, chiar dacă istoricul Ştefan Pascu la centenarul morţii „crăişorului” în 1972 (vezi Şt. Pascu, Avram Iancu, Meridiane, Cluj-Napoca, 1972, p. 22), lansa pe piaţă ipoteza unui incredibil an 1828! Incredibil datorită faptului că, dacă ar fi adevărată, românii ar trebui să-i ridice şi mai multe statui decât până acum lui Avram Iancu. Şi să denumească şi mai multe străzi, pieţe ori locuri cu numele lui.
Căci nu e puţin lucru ca la 20 de ani neîmpliniţi să conduci armate de moţi prin munţi, să te lupţi cu unul ca şi Kossuth, să discuţi cu împăratul ditamai imperiului, ca să nu mai punem la socoteală faptul că matricolele şcolare confirmă faptul că terminaseşi deja până la acea vârstă o facultate la Cluj şi începuseşi stagiul de „cancelist” într-un oraş ca Târgu-Mureş, după ce, în prealabil, ai abandonat încearcarea de a fi funcţionar public la tezaurariatul ţării din Sibiu (vezi Silviu Dragomir, Avram Iancu, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 33-37).
Dar să revenim la data naşterii, că cea a morţii se cunoaşte. Deci, când îl mai sărbătorim pe Avram Iancu? Răspunsul pare simplu, căci e consemnat în cărţi şi are un precedent: serbările Centenarului din 1924. Inclusiv reputatul istoric dr. Gelu Neamţu, de la Institutul de Istorie „George Bariţiu” din Cluj-Napoca al Academiei Române o spune: „În lumina celor constatate (fără a avea un document oficial [sublinierile aparţin dr. G.N.]), de lucrările citate anterior, nu este greşit dacă ziua de naştere a lui Avram Iancu va fi sărbătorită în 28 august sau 30 august, considerând că pentru această dată pledează precedentul Centenarului din 1924” (vezi Gelu Neamţu, Avram Iancu. Mit, realitate, simbol, Argonaut, Cluj-Napoca, 2012, p. 15).
Prin urmare, sfârşit de august, deoarece aşa au stabilit la 1 iulie 1924 participanţii la şedinţa prezidată de rege, la Palatul Regal. Mulţi consideră că data de 24 iunie stabilită ulterior, în vremea comunismului, e doar o făcătură, o lovitură arbitrar dată istoriei de către reprezentanţii unui regim (autointitulat al democraţiei populare) în contra altui regim (al burgheziei, mai mult sau mai puţin autointitulate). Prin urmare, istoricul clujean consideră că se poate relua tradiţia Centenarului, mai ales că printre organizatori s-a numărat, acum o sută de ani, şi Ioan Lupaş. Iar despre Lupaş, chiar nu mai trebuie să dau note...
Ceea ce aş vrea eu să întreb, mai mult sau mai puţin retoric, este următorul lucru: de ce nu se ţine cont de „unica referire credibilă a datei de naştere” a lui Avram Iancu, care „a fost mărturisirea sa că s-a născut la <<vremea cireşelor>>”? (vezi Gelu Neamţu, op. cit., p. 14). Din păcate istoricii nu prea ţin cont de mărturiile celor care fac istoria şi unii susţin „unanim”, pe baza unor şuete de oraş, că în Apuseni cireşele se coc mai târziu. Adică nu mai-iunie-inceputdeiulie, ci de-a dreptul iulie-august!
Nu vreau să schimb istoria. Doar vreau să fac o menţiune. Pe 22 iunie 2013 am fost pe Găina. Muntele Găina, deasupra Vidrei, locul de baştină a lu’ Iancu. Sub munte, livezi întregi de cireşi, pe gătate. Adică de-a dreptul coapte. Am fotografii-document. Nici urmă de sâmburi de cireşe nu cred că mai găseai pe 28 august, ca să nu zic de 30 august. Deci vremea cireşelor e la sfârşit de iunie în Apusenii aceaia pentru soiul comun de cireşe ce se găsesc prin partea locului.
Întrebările rămân totuşi: când facem chef pentru Avram Iancu? Pe 24 iunie sau 28 august? De ce o dată şi nu alta? Eu înclin să votez pentru prima din următorul motiv: dacă tot se fac cireşele în iunie... şi dacă tot pe 24 iunie e sărbătoare, că-s nişte Sânzâiene... şi dacă tot atunci, pe vremea cireşelor şi a Sânzâienelor, cândva, s-a ivit pe lume Avrămuţ, după propria lui declaraţie... NO, HAI!, să punem data când trebuie!